În noaptea grea se odihnesc Carpații,
cirezi de zimbri cu capul frânt pe labe.
Ecoul tace în silabe,
Cascadele se-ngână somnolent.
În coama vânătă dorm spații,
Mitologii, legende dorm și anii,
Și tăinuiesc cu Dumnezeu ciobanii
Ca-n zilele din Vechiul Testament.
Se-adună neguri vii în cete
Ca duhuri din Istorii răsculate,
Să-ncoroneze frunți înviforate,
Să cearnă secolii în plete.
În grote și în peșteri daco-trace
Se spovedesc urgiile cumplite.
Zalmoxe!
Trecutul tot se odihnește-n pace
Cernut în funerare stalactite.
Doar umbrele pășesc în noapte
Spre Orion, pe Căi de Lapte.
Se scoală din morminte și pisanii
În platoșe de-argint vitejii –
Și călăresc în umbra veacurilor cnejii,
Când Domnul vorovește cu ciobanii.
Sensul versurilor
Piesa evocă o atmosferă mistică a Carpaților, unde natura, miturile și credințele străvechi se împletesc. Munții devin un spațiu sacru, populat de umbrele trecutului și de legendele transmise de ciobani.