Rugină și aur din cer se preling,
covor de nostalgie pe drumuri pustii.
E giulgiul de moarte al toamnei târzii,
țesut din tristețe și frunze de sânge.
Când vântul adie, din ramuri se frâng,
în largi serpentine plutind liniștite –
spre cer se ridică, dar cad obosite,
și nimeni n-aude cum frunzele plâng.
Poteci de aramă spre zări se întind
acolo-unde toamna bolnavă murise –
Colindă la cel mai feeric colind.
Din lacrimi de rouă răsar paradise
și noi curcubee în suflet s-aprind
sub ploaia de frunze și ploaia de vise.
Sensul versurilor
Piesa descrie atmosfera melancolică a toamnei târzii, folosind imagini ale frunzelor care cad și ale naturii în declin. Versurile evocă un sentiment de nostalgie și tristețe, dar și o speranță subtilă sugerată de apariția curcubeelor și a viselor.