Ardeam de sete sufletească
Într-o sălbatică pustie
Şi-o fiinţă îngerească
Mi s-a ivit în cale mie.
Cu şase aripi, luminoasă,
Uşor de ochi mi s-a atins,
Ca la o pajură sperioasă
Vederea mea mi s-a deschis.
Urechea mea mi-a pipăit
Şi vuiet mare-am auzit:
A cerului cutremurare
Şi zborul îngerilor sus
Şi-a juvinelor de mare
Mişcări: întors, rămas şi dus.
Şi serafimul luminat
Deasupra gurii s-a plecat,
Mi-a scos răutăcioasa limbă,
Deşartă, -n veci nedreaptă, strâmbă,
Şi limba şarpelui-nţeleaptă
Mi-a pus cu mâna sa cea dreaptă.
Apoi cu suliţa de foc
El pieptul mi-a deschis pe loc
Şi inima tremurătoare
Mi-a scos cu mâna grăbitoare,
În locul ei cu repejune
Mi-a pus un arzător cărbune.
Ca mort eram eu în pustie
Şi-un glas de sus strigat-a mie:
„Proroace, scoală, vezi ş-auzi,
Cunoaşte voia mea cea sfântă
Şi-n mintea celor orbi şi muţi
Cuvântul tău de foc împlântă!”
Sensul versurilor
Piesa descrie transformarea unui om obișnuit într-un proroc, printr-o experiență mistică și un sacrificiu personal. El primește o chemare divină de a transmite un mesaj important, chiar dacă acesta este dificil sau nepopular.