Chemai… Eram înlănțuit,
Se sfâșia sufletul meu:
De-adâncă patimă vrăjit
La țărmuri rămâneam mereu.
Ce să regret? Și unde-acuma
Nepăsător aș mai porni?
Pustiul tău, c-un lucru numai
Sufletul meu ar mai uimi.
O, stâncă, -al gloriei sicriu
Aici mărețul luptei zvon
Se cufunda în somn pustiu
(..).
Pustie-i lumea… cu-a ta vrajă
Unde m-ai duce, ocean?
Oriunde soarta e aceeași.
Oriunde-i bine, stau de strajă
Civilizație ori tiran.
Adio mare! Neuitată
Va fi imensa ta splendoare
Și vreme, vreme-ndelungată
Te-oi asculta prin înserare.
În codri, în adânci pustiuri
De tine plin, eu voi purta
A tale stânci, a tale țărmuri,
Lucirea, umbra, vocea ta.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o melancolie profundă față de mare și natură, amintindu-și de splendoarea lor și de impactul pe care l-au avut asupra sufletului. Vorbitorul își ia adio de la mare, dar promite să-i păstreze amintirea vie în suflet, purtând cu el stâncile, țărmurile și vocea mării oriunde s-ar duce.