O, criticul meu rumen, glumeț cu pântec mare,
Tu, care timp de-un secol să râzi ai fi în stare
De galeșa mea muză, hai vino-ncoa, puțin,
Să încercăm să-nvingem afurisitul spleen.
Privește: niște biete cocioabe prizărite,
Și mai încolo șesul, ogoarele-nnegrite,
Și cerul scund, deasupra, cu nouri deși și suri.
Ei, unde-i lanul de-aur, umbroasele păduri,
Unde-i pârâul? Lângă zăplaz, în curte, iată,
Doi bieți copaci se-nalță și ochiul ți-l desfată,
Doar doi copaci; și unul dintr-înșii, rebegit,
A fost de vântul toamnei cu totul desfrunzit,
Ia celălalt așteaptă, bătut și el de ploi,
Ca Boreas să-i zvârle frunzișul în noroi.
Și-atâta tot. Un câine măcar nu vezi pe-afară.
Iată-un țăran și două femei. La subțioară
Duce-un coșciug și strigă la blegul de băiat
Al popii să-l zorească pe tată-su să vie:
Biserica-i deschisă? E vreme cam târzie,
Că trebuia copilul de mult înmormântat.
De ce te-ncrunți deodată? , , N-ar fi mai bine dacă
Ne-ai spune-n loc de fleacuri un cântec, să ne placă? ”
Ce, vrei să pleci? Dar unde te duci așa în pripă?
„Să-l felicit pe conte, la Moscova. ” O clipă!
Ce faci cu carantina? Nu poți în niciun caz.
Vei sta cum stam pe vremuri și eu în Caucaz
Bolnav de plictiseală și ros de întristare..
Ce-i, frate? Nu-ți mai arde de glumă, mi se pare..
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și critică socială, adresându-se unui critic și descriind un peisaj dezolant. Se vorbește despre plictiseală, tristețe și condiția umană, sugerând o deziluzie față de realitate.