Calule, ce ai? Ți-i teamă
De nechezi cu capu-n jos?
Nu mai scuturi dîrz din coamă,
Frîul nu-l mai muști, focos.
Nu te îngrijesc eu oare?
N-ai ovăz bun de mîncare?
N-ai tu scări de aur fin?
N-ai tu hamuri minunate
Și potcoave argintate
Și dîrlogi de ibrișin?”.
Spune calul, trist și blînd:
„Potolitu-m-am căci, iată,
Glas de goarne-aud sunînd,
Tropot, șuier de săgeată.
Și nechez căci pe cîmpie
Mult n-am să mai zburd semeț.
Și voios, plin de mîndrie
Că am frîu și scări de preț,
Hamurile în curînd
Mi le-or lua dușmanii toate
Și potcoavele de-argint
Din picioare mi le-or scoate.
Sufletul cumplit mă doare
Căci trudit de-oi asuda
Au să-mi puie în spinare
Drept pocladă pielea ta.”
Sensul versurilor
Un cal presimte moartea și trădarea. El știe că va fi deposedat de podoabele sale și că pielea stăpânului său va fi folosită ca acoperământ pentru el, după ce acesta va muri.