Ne-am întâlnit în schit, și-mi pare,
Că am trăit și-n rai cândva..
Și-am mers prin curțile murdare
Către blestem și muncă grea.
Și pe sub porți, la orice casă,
Pe rând prin geamuri ne-am uitat,
Cum truda silnică apasă
Peste grumazu-ncovoiat.
Și apoi alături într-o vreme
Sub bolți tăcute-am mers ușor,
Plângând își azvârleau blesteme
Cei doborâți de munca lor.
Pășeai să nu-ți mânjești veșmântul,
Printre-adormiți, cu pas stingher,
Și-n somn ei blestemau pământul
Acolo-n scârnavul ungher..
Și-ncrezătoare, dintr-o dată
Tu m-ai privit, ca-ntradins..
Și-o lacrimă amară beată,
Pe față-ncet mi s-a prelins.
Nu! Fericirea-i vis zadarnic,
S-a dus și tinerețea-n vânt.
Ne vom scurta din traiul jalnic
Eu – cu ciocanul – tu cosind.
Când coși, la geam, privește-afară,
Îi mâna munca iar și iar
Pe ce-i ce poartă grea povară
Cântându-și cântecul amar.
Eu voi munci urmându-ți calea.
Nu-mi aminti.. Doar nu-ți ascund
Că eu în vin topindu-mi jalea
Băui paharul pân’ la fund.
Septembrie 1906
Din volumul Versuri alese 1956
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume apăsătoare, dominată de muncă grea și suferință. Personajele caută alinare în muncă și uitare, dar sunt conștiente de efemeritatea fericirii.