Sunt ani de-atunci și-mi stăruie în minte
Nesomnul meu din noapte-aceea grea,
Când inima-mi zvâgnea în cer fierbinte
Și cugetul amar mă tulbura.
Din visele-amuțind în depărtare,
În temnița-mi deodată-am auzit
O rugă parcă, parcă o chemare,
Un glas obscur, teribil, vlăguit.
O fi gemut, păgân, un suflet oare?
Și inimile-atunci s-au întâlnit?
Îți știu prea bine fața schimbătoare,
Prietene, dușman pân’ la sfârșit.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecutului și a amintirilor persistente. Explorează dualitatea relațiilor umane, oscilând între prietenie și dușmănie, și sentimentul de tulburare interioară.