Stau cu urechea la pământ.
Nu scot un țipăt de durere.
Tu, sufletul ce-n veci nu piere,
În beznă-l chinuiești gemând!
Hai! Focul tău va pârjoli!
Ciocanul să ți-l salți odată,
Să fie bezna despicată
De-un fulger viu ce va țâșni!
Sărmana cârtiță! Ușor,
Ți-ascult truditele cuvinte..
Hai! Spicul firav, ține minte,
Cădea-va sub securea lor..
Pământul negru scormonind,
Ai să-nțelegi ieșind la soare :
Izbânda lor întâmplătoare
Ascunde-o beznă de mormânt.
Știu : primăvara s-o sfârși,
Cu drag, la piept, ce-i nou vei strânge,
Și-atunci hrănită de-al tău sânge
Iubirea nouă va-nflori.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de suferință și chin, dar și o speranță latentă într-o primăvară a iubirii. Vorbitorul ascultă suferința tăcută a pământului și anticipează o renaștere a iubirii hrănită de sacrificiu.