Se aprind tăinuitele semne
Pe peretele alb și-adormit.
Peste visu-mi se-apleacă alene
Maci de aur străvechi, înroșit.
Am uitat de minuni austere,
În noptatice grote dispar.
Înspre ziuă – albastre himere
Se-glindesc în azurul cel clar.
Fug atunci înspre clipe-apuse
Și-ngrozit închid ochii apoi –
O cosiță de aur se puse
Pe-ale cărții rătăcindu-se foi.
Visul negru m-apasă pe ploape,
Se pogoară al bolții hotar.
Hărăzitu-mi sfârșit e aproape
Și-nainte – război și pojar.
Sensul versurilor
Poezia explorează un vis încărcat de simboluri și presimțiri sumbre. Vorbește despre un destin implacabil, marcat de război și distrugere, sugerând o acceptare melancolică a sfârșitului.