Real, esență, toate se-ntretaie
În maiestuosul liniștii ocean.
Oricum privi-vei, blând, cu nepăsare –
Eu știu că universu-n mine-l am.
Simt, cred și știu ce nu mai știe nimeni:
Nu poate fi profetul fermecat.
Chiar eu demult blestem amar în sine-mi
Tot focul tău de patime iscat.
Nu mai pot fi nici slab, nici plin de vlagă,
Trecut, prezent – în mine-și au liman.
Real, esență, toate se dezleagă
În nesfârșitul liniștii ocean.
Aici, pe loc, iluminat deodată,
Eu am trecut hotar-untr-un târziu
Și auzind chemarea așteptată
Am să dispar zburând în alt pustiu.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema introspecției și a regăsirii de sine în mijlocul naturii. Vorbitorul simte o conexiune profundă cu universul și o transformare interioară, culminând cu o dorință de a se elibera și de a căuta un nou început.