Cu bălți și cu smârcuri, aproape de-oraș,
S-a-ntins mahalaua pustie.
Acolo-și găsiră poeții sălaș
Privind cu dispreț și trufie.
Zadarnic și ziua cu soarele ei
Lucea peste balta coclită,
Poeții, ascunși, o-necau cu temei
În vin și în muncă-ndârjită.
Adeseori, beți, își jurau că sunt frați,
Stăteau în palavre deșarte,
În zori amețeau, și în casă-ncuiați
Cu râvnă munceau mai departe.
Ieșeau ca dulăii din cuștile lor,
Cătau către marea-n văpaie,
Și aurul parcă-l sorbeau cu fior
Din orice cosiță bălaie.
La veacul de aur visau moleșiți
Și-n cor înjurau editorii,
Plângeau privind norii cu aur tiviți,
Petalele mici ale florii.
Acesta-i poetul! Iubit cititor!
Gândești tu că viața-i săracă,
Mai rea decât viața ta fără de spor,
Decât nesfârșita-ți băltoacă?.
O, nu, critic orb! Cititorule drag,
El are-ncalte o lege :
Cosițele, norii, râvnitul său veac –
Dar tu, o, nu le poți înțelege..
Tu ai o nevastă, ți-e bine cu ea,
Ți-e bine cu legile-ți toate,
Poetul ciocnește cu-o lume când bea,
Ce-i pasă de legi ne-nsemnate!.
Sub gard, ca un câine, sfârșitul să-mi văd,
Zdrobească-mă viață nebună..
Și ce-i? Dumnezeu m-a-ngropat sub omăt
Și-am fost sărutat de furtună!.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața boemă și marginalizată a poeților, care, în ciuda sărăciei și a inadaptării sociale, găsesc inspirație și frumusețe în lucruri simple și în propriile viziuni. Ei se revoltă împotriva convențiilor și a limitărilor impuse de societate, trăind într-o lume proprie, guvernată de idealuri și aspirații artistice.