Pluteai între neguri, departe
Și glasul părea vlăguit.
Miraje-acestea ciudate
De-atuncea pe veci m-au robit.
Capricii pe fruntea ta zorii,
Precum o coroană ți-au pus.
Țin minte sentința severă
Și tronul tău falnic nespus.
Ce-adâncă-i tăcerea de gheață!
Ce straniu și palid veșmânt!
Și nuferii gingași din brațe,
Și ochii tăi fără vreun gând..
Și unde ai fost – cine știe?
Și unde-a căzut acea Stea?
Ce vorbe-mi șopteai numai mie?
Sau poate că mi se părea?.
Dar pot să nu văd iar pe apă
La vale un nufăr curgând,
Ciudata aluzie albă
Și straniul, palid veșmânt?.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și nostalgie profundă față de o iubire pierdută, idealizată și învăluită în mister. Naratorul își amintește de o figură feminină eterică, asociată cu imagini ale naturii și cu o atmosferă de visare și regret.