O, nu mă mai chema-n câmpie,
Ispititoare libertate!
Cum să petrecem, Maică-glie,
Sub zările-ţi netulburate?
E drept că lacrima din geană
Mi-o zvânţi când îţi urmez cărarea,
Dar mie-o mână diafană
Îmi dă azi binecuvântarea.
Cu fruntea ninsă de omături
Eu am atins-o. şi câmpia
Ţi-o-mbrăţişai. dar nu alături
Ni-i dată-n viața bucuria.
O clipă-n zborul ce m-avântă
Privirea-n jos eu mi-o voi pierde
Să văd cum primăvara cântă
Cu tine la ospăţul verde.
Apoi îmi voi urma iar drumul
Amar şi înecat în ceaţă,
Sărac şi cenuşiu ca fumul
Îmi voi trăi săraca viaţă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o chemare către libertatea oferită de natură, dar și o conștientizare a faptului că bucuria nu poate fi găsită întotdeauna în aceste locuri. Vorbitorul alege să își urmeze drumul, chiar dacă acesta este amar și plin de tristețe.