Noi ne-am retras la cârmă, mai deoparte,
Spre undele mărunte de argint.
Și ne uitam la pânzele umflate,
La zăriște, la chipul tău plutind.
Mijind din ceața, te jucai cu vântul,
Semeață, peste valuri îl purtai.
În sufletu-i ardeai, ca asfințitul,
Nedeslușit și galben mă cântai.
Prelungi sau scurte, sunetele toate
Găseau ecou în fericirea mea.
Iar el, îngândurat, privea departe
Cum țărmu-n ceața deasă se pierdea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o retragere contemplativă spre mare, evocând un sentiment de nostalgie și admirație față de o figură feminină idealizată. Persoana contemplă natura și își amintește de o iubire trecută, pierdută în ceața amintirilor.