Cuvântau fără rost, vești ciudate
Așteptau spre noapte în van.
Părea că nimeni n-așteaptă,
Numai eu la ușă stăteam.
Strigând, plângând, o mulțime
De casă se-apropia.
Străini erau pentru mine,
Chipul lor nu mă tulbura.
O veste părea că-i apasă,
Căutau ceva, nesfârșit.
Delirau nebuni de-o mireasă,
De unul care-a fugit.
Și ajungând pe deal, fiecare
În albastre zări se uita,
Viclean, cu priviri amare
Că-i mâhnit s-arate vroia.
Numai eu, sclav așteptării,
Nu-ndrăzneam să-ntreb spre-a afla.
Era dulce vestea uitării,
Nu puteam vorbi despre ea.
Astfel, fără îngrijorare,
Spre munți priveam în pustiu.
Și-acolo pe-abrupta cărare
Se-nălța un nor purpuriu.
Sensul versurilor
Piesa descrie o atmosferă misterioasă și melancolică, în care un narator observă o mulțime de oameni tulburați de o veste. Naratorul, prins într-o stare de așteptare, nu îndrăznește să afle despre ce este vorba, preferând dulcele uitării și contemplarea naturii.