Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin,
Trista mea vedere uimită rătăcește.
Mă uit și la soare: de lumină plin,
El încălzind lumea pururea lucește.
Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,
Iar legea naturii pe om a oprit
Cu țărna-mpreună să poată străbate
Mai sus decât este el înmărginit.
Privesc mândrul vultur cum se-naripează,
Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori;
Cum falnic răspică a soarelui rază,
Se urcă, se pierde din ochi muritori.
O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă,
Atunci îmi plec capul și adânc oftez:
Omule! ființă slabă, ticăloasă,
De ce după vultur nu poți să urmezi!.
Dar de-odată gândul în mine răsare
Ca un fulger iute, ce e plin de foc,
Se-nalță la ceruri, trece peste soare,
Și cu neastâmpăr cată în alt loc.
Toate le cuprinde, toate le măsoară,
Află a lor timpuri, regule și curs,
Plin de nemurire mai departe zboară
La poarta veciei, la cel nepătruns!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o meditație asupra limitărilor umane în comparație cu măreția naturii și libertatea vulturului. Totuși, se găsește consolare în puterea gândului, care poate depăși barierele fizice și atinge nemurirea.
