La niște case mari, în oale prea bogate,
Stau falnic pe ferești,
Pe lângă flori firești,
Și cele prelucrate
De mâini omenești.
Dar iată, nori s-adună,
Cu fulgere lucind,
Și tunetul răsună
De ploaie prevestind.
Iar floricelele acele iscusite
Îndreaptă către zei
Smerita rugăminte:
Ca să oprească ei,
Cu un cuvânt din ceri,
A ploii neplăceri.
Dar rugămintea lor au fost zădărnicită
Și ploaia cea pornită
De un răcoros vânt.
Se varsă pre pământ,
Potoale sfera grea,
Verdeața înnoiește
Și firea după ea
Se pare că zâmbește.
Atunci și florile acele naturale
Se dezvelesc frumos,
Din sânurile sale
Dau desfătat miros.
Iar florile de fir, mătasi și catifea,
Ce rugă înălța când ploaia se ivea,
De frumusețea lor lipsite și pătate,
Au fost de pe ferești afară lepădate.
Talentului firesc de critică nu-i pasă,
El nu întunecă a lui gândiri frumoase;
Și numai florile acele prelucrate
Se tem de ploaie foarte.
Sensul versurilor
Piesa compară florile naturale cu cele artificiale, subliniind frumusețea și rezistența celor naturale în fața adversității, în timp ce cele artificiale sunt fragile și efemere. Metafora florilor evidențiază valoarea autenticității și a talentului natural.