lui Pablo Neruda.
Suflă vântul
peste palmierii și ienuperii din Temuco,
și se furișează supus
spre limpedea frunte a lui Ñielol,
către copilăria
unei păduri parfumate de pini,
către amintirea
unui început fără de sfârșit.
Ascultă,
ascultă pinii…
ascultă vântul printre pini…
ascultă liniștea din urma vântului împleticit prin pini…
Ascultă
și îți vei aminti
că ai mai auzit toate acestea:
c-ai mai ascultat aceste cuvinte cândva…
Deja ai aruncat o privire,
nu la ceea ce spun cuvintele
născute în centrul gândirii,
ci la ceea ce ne face să spunem cuvintele
care curg din izvorul sprâncenei
construind de-a lungul drumului
o lume paralelă,
o lume a semnelor
ce arată spre lună,
dar care niciodată nu va fi lună,
un univers al hărților
dorind să cartografieze universul.
Suflă vântul
peste alunii și ulmii din Temuco
și se nalță nesupus
către pădurea de araucarias a copilăriei,
spre începuturi,
către mirabila lumină plină de petale
și sărutări frunzoase,
spre fruntea perfectă și clară-a lui Ñielol.
Sensul versurilor
Piesa explorează conexiunea profundă dintre natură, amintire și spiritualitate. Vântul, ca element central, leagă peisajul copilăriei de introspecție și căutarea sensului dincolo de cuvinte.