Între moarte și mine am înălțat câteva cuvinte,
pe care le-am vrut cu botul aprins,
precum câinii care se bat pe antilopă.
N-au știut să mă apere.
Moartea le-a întins zaharicale,
și ei s-au întins, ascultători.
Va trebui singur să mă lupt.
Moartea poate să se-arate blândă.
Nici un limbaj, nici un vocabular,
nu ne mai desparte.
Ea mă așteaptă în fundul grădinii.
Tăcut voi merge spre ea,
cum nu mai dispun
nici de cea mai mică silabă.
Va ajunge un gest
și un zâmbet puțin crispat.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de neputință în fața morții, subliniind eșecul cuvintelor de a oferi protecție sau consolare. Protagonistul acceptă tacit inevitabilitatea morții, renunțând la limbaj și pregătindu-se pentru întâlnirea finală.