Nefericire tandră – „scriu”, spun în sinea mea.
Azurului sunt mândru că pot să-i spun pe nume.
Prea redactată, carnea, de carne mi se vrea –
Și romanțatu-mi soare nu strălucește-n lume.
Dramă, o dramă tandră: o roză-nchid în vers,
Dresez un cerb, cu-atâtea greșeli nengăduite!
Roza-n cerneli se-neacă, și cerbu-i scris invers.
Viața mea-i să caut imagini inedite.
O crimă fără nume: sunt prea abstract… Eu sunt
Sau nu mai sunt? Și visul se zbătea-acum în mine
Să prelungească-absurdul, de adevăr râzând.
Sub steagu-mi adevăruri luptară – pentru cine?.
Bolnav îmi e cuvântul și verbul meu uzat.
Știu doar că „veverița” se cheamă „joc de spumă”.
Cuvântul viu nu-i tocmai acel citit, citat,
Cea mai reală fi-va numirea mea postumă.
Cuvântul meu îmi moare; de ce l-aș mai salva?
O „crizantemă” – i piatra din drum, așa se cheamă.
Un sfânt e și poetul ce depravat se vrea;
Sunt demagogu-n luptă cu mine, fără teamă.
Cuvântul se reface, e sănătos, e viu.
Ca să-mi înfrunte gândul greu alterat de vicii?
Gra, dă-mă deoparte fără să întrebi… Eu știu:
„Logodnică” îi spune pe nume și furnicii…
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta poetului cu cuvintele, sentimentul de nefericire și absurdul existenței. Este o meditație asupra morții cuvântului și a căutării sensului într-o lume confuză.