O, mare! lângă tine veșnicia
Urzește-n unde visu-i somptuos,
Îți înflorește lanuri de lumină,
Cu spice grele de argint lucios,
Încet se-naltă soarele din goluri,
Și râde peste noaptea ta adâncă.
În timp ce museline reci de spumă
În largi eșarfe despletești pe stâncă.
Presimt cum pe aproape nemurirea
Respiră taina anilor eterni,
Când în adâncuri te-nfrățești cu cerul
Din care aur peste unde-așterni.
Frenetic îl cuprinzi cu mii de brațe
De-alabastru, de azur și de smarald.
Cu mii de buze îi aduni lumina
S-o-ngropi în sânul tău fluid și cald.
Cum te răsfeți nervoasă și cochetă
Ca-ntr-o imensă mantie de bal!
Pe umeri porți altițe de-alabastru,
Pe sâni enigma fiecărui val.
Pe șolduri cuirasă de cristale,
Pe poale trenă lungă de opal,
Ce o destrami cu grație perversă,
Desfășurând-o-n hohote pe mal.
Sensul versurilor
Piesa este o odă închinată mării, descriind frumusețea și măreția ei. Marea este personificată și asociată cu eternitatea, misterul și puterea naturii.