E primăvară încă, și parcă nefirească,
Un duh străin stăpân e pe grădină.
Pășesc și tac prin firava lumină,
Din ea profilul meu cu mine să pășească.
Contur de-alei se deslușesc bine –
Spărturile de frunze mai au din cer azur.
Pășesc. Răcoare-nmiresmată-n jur,
Privighetori cu glasuri cristaline.
Neîmplinirea iarăși îmi visez.
În biata noastră lume ne-mplinirea!..
Ci sufletu-mi respire-n ritm cu firea
Și-aș vrea pe cineva să-mbrățișez.
Va fi o vreme – și, poate, în curând –
Pământul să-nseteze-ntru-nnoire.
Doar că în inimă, atunci, nici o zvâcnire,
Și-ntru iubire nici un singur gând.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de melancolie și dezamăgire într-un cadru natural primăvăratic, dar perceput ca fiind straniu și lipsit de bucurie. Vorbitorul aspiră la conexiune și iubire, dar se simte gol și incapabil să le experimenteze.