În suflet, se scutură
Frunzișul la pomul ungar,
Înfrunzit, înflorit,
Așa mă pierd, uscat.
Hei, din Silvania
Cu păduri, am venit:
Frunziș am dat, nu rugă
Și puțini m-am jelit.
Am dat flori din belșug,
La bine și la greu:
Alții au dat fruct,
Eu flori mereu.
Deja-s bătrân și rugă
Hâdă nu pot îndruga:
Cădeți până ce mor,
Flori și frunziș ungar.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de sacrificiu și regret, unde naratorul, asemeni unui pom, a oferit frumusețe (flori) în loc de roade (fructe), ajungând la bătrânețe cu un sentiment de inutilitate și pierdere. Pomul își acceptă soarta, așteptând sfârșitul.