Biată Ungarie, te-om plânge!
Ca orbii când te pipăim
Din degete ne curge sânge
Ești vie? Dar noi? Mai trăim?.
Ne apasă iarăși răi neghiobi
Și sufletul ni-e chinuit.
Babel de seminții de robi,
Când te vei răzvrăti, în sfârșit?.
Cum nu devin speranțe, ah,
Toate o năprasnică voință?
Cum poartă slav, maghiar, valah,
În veci aceeași suferință.
Fără să scoată plâns sau sunet?
O, chinul i-a făcut rudenii
Și nu mai se-ntâlnesc cu vuiet
Ale popoarelor lor genii!.
Dunăre, Olt un singur grai
Vorbesc cu glasul mortuar,
În țara noastră azi e vai
De cine nu-i domn sau tâlhar!.
Cât timp de frică vom mai ști?
Cât timp pe tron mai stă balaur?
Popor maghiar, cât vei mai fi
În colivie pui de graur?.
Ungarie de cerșetori,
N-avem nici pâine nici credință!
De ce n-avem? Ni-e silă ori
Nici nu îndrăznim s-avem voință?
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și suferința poporului maghiar, dar și a altor popoare conlocuitoare, sub asuprire. Se pune întrebarea despre lipsa de voință și despre viitorul incert, într-o țară plină de nedreptăți.