Se aude trapul chior
Al călărețului rătăcit,
Se tresar spiritele în lanțuri,
Din păduri și stufiș ofilit.
Unde-n petece ici-colo
S-a poticnit un tufiș de veac,
Acum deodată fantome,
Din povești de iarnă renasc.
Desișul e aici, tufișul,
E cântec vechi, tocit aici,
Ce a fost pitit-n ceață surdă,
Din strămoși triști, eroici.
Avem toamnă cu fantome
Și oameni mai puțini încă:
Și-n șes cu dealuri-n jur,
Noiembrie umblă-n pâclă.
Șesul nud, cu pădure, stuf,
Prin ceață deodată reînvie,
E noiembrie din nou, sine,
Din negura vremii revine.
Doar sângerare, taină,
Presiuni, strămoși doar,
Doar păduri și stufișuri,
Smintiți de odinioară, doar.
Drumețul rătăcit, de odinioară,
Pornește la noi drumuri mâloase,
Dar nu e lumină, nici văpaie
Și nici urmă de sate.
Satele dorm amuțite,
Dârdâind visează trecutul
Și din pâclă-tufiș ies
Mâniosul urs, zimbrul și lupul.
Se aude trapul chior
Al călărețului rătăcit,
Se tresar spiritele în lanțuri,
Din păduri și stufiș ofilit.
Sensul versurilor
Piesa evocă o atmosferă melancolică de toamnă, populată de fantome și amintiri ale strămoșilor. Un călăreț rătăcit traversează un peisaj desolant, unde trecutul și prezentul se contopesc într-o ceață misterioasă.