Trăiesc o zi fără de noapte,
trăiești o noapte fără zi,
cum poate sufletul să rabde
dezastrul ce ne despărți?.
Mă culc bolnav în zorii zilei
atunci când tu din somn apari
și lumea e cutia milei
în care plâng pensionari.
Nu va mai fi nimic, probabil,
ne vor ara fără-ntrebări
vom fi un biet pământ arabil
pe care trec recruți – călări.
Ne va zdrobi aceeași oră,
vom amuți în amănunt,
dar gura mea te mai imploră
răspunde-mi tu cât eu mai sunt.
Trezește-te că trece veacul,
trezește-mă că a trecut,
că tu mi-ești leacul și-ți sunt leacul
în dialogul nostru mut.
Iubire, stare de asediu,
pe o cetate de nebuni,
hai să fugim în Evul Mediu
și să vânăm deșertăciuni.
Noapte bună, somn ușor,
ațipește cât eu mor,
să-mplinim
legitim
voia tuturor.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de deznădejde și melancolie, explorând teme precum iubirea pierdută, inevitabilitatea morții și absurditatea condiției umane. Vorbește despre o lume în declin și despre dorința de a evada din realitate, căutând refugiu în trecut sau în moarte.