Ce singurătate agresivă,
Se așează peste noi și printre,
Sună lung și ușa e deschisă,
Dar nu intră nimeni, cin’ să intre?.
Nu mai umblă sănii și cuvinte,
De la Adrian pan’ la Maria,
Viscolul a înghețat butonul,
Toată noaptea sună soneria.
Năluciri prin colțurile casei,
Focul sobei pleacă-n cer, cu hornul,
Cerbul, care sunt, se sinucide,
Străpungându-și inima cu cornul.
Pe la ea, prin curte, urlă câinii,
Cu o misiune omenească,
Ei îmi văd nenorocitul suflet,
Câinii latră, ca să mi-l gonească.
Sufletul îmi e acolo unde
Se găsește cea mai tristă fată,
Ce-a orbit cu voia să nu-l vadă,
În această iarnă blestemată.
Mâna mea i-a dat contur și viață,
Duhul meu cu mâna ei se-nchină,
Astăzi am ajuns niște epave
De singurătăți în carantină.
Cai bezmetici trag pe lume sănii
Și mașini fac moarte pe șosele,
Viscolul descarcă în ferestre,
Numele singurătății mele.
Lacrimile, părăsindu-mi ochii,
Suie munții, înghețând pe pantă,
Viscolul sugrumă soneria,
În singurătatea dominantă.
Dragostea acum înseamnă ură,
Albu-i negru, într-un ger fierbinte,
Prin biblioteci, dicționare
Își dau foc, trădate de cuvinte.
Ca-ntr-o moarte proiectată cosmic,
Adrian o plânge pe Maria,
Pe buton apasă o amprentă,
Sună de la sine soneria.
22 ianuarie 2003,
București – Constanța.
(Din doi în doi, 2003)
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate și izolare, amplificat de atmosfera iernii și de amintirea unei iubiri pierdute. Viscolul și soneria care sună fără răspuns simbolizează această stare apăsătoare, în timp ce versurile explorează teme precum disperarea și auto-distrugerea.