Adrian Păunescu – Tragedia Țărănească

Nu e această țară destinată fericirii,
abia terminarăm umilința
că țăranii români erau zilnic jefuiți
și le fuseseră luate pământurile
și, în primăvara nebună a anului 1991,
începu tragedia
redobândirii pământului.
Niciodată n-am crezut
că bucuria poate fi mai ucigătoare
decât tristețea,
niciodată n-am simțit
elibertatea acționând ca o nonlibertate.
Și, iată, în fericitele noastre sate,
țăranii se bat între ei,
familiile nu se mai recunosc,
vrajba dulce și otrăvitoare
a pământului regăsit
mistuie oameni în plină putere,
pământul redevine el însuși
și edificiile centralelor bubuie
de lacrima lui,
care nu mai așteaptă
să-i vină rândul,
care nu mai respectă nici o ierarhie,
lacrima prioritară.
Am pledat în poemele mele
pentru ca țăranii să aibă pământ și, iată,
astăzi, biblioteca mea se cutremură,
fiecare literă e bântuită de remușcare.
Oare n-am exagerat?
Oare n-am participat la o costisitoare eroare?
Oare mai poate fi reparat
ireparabilul suflet omenesc?
Oare clasa țărănească mai există?
Suntem moștenitori ai părinților,
și ai bunicilor, și ai strămoșilor noștri,
care ne obligă să redobândim
ceea ce nedrept ni s-a luat.
Dar trebuie să recunoaștem,
trebuie, într-un hohot istoric de plâns,
să recunoaștem
că nu există bucurie
fără un impozit de suferință mai mare ca ea,
că nu există reparație
care să nu cheltuiască mai mult
decât un lucru făcut
de la început,
că nu există erată neplătită cu sânge.
Iată, se ridică iar topoarele
și fulgeră în soarele aproape terapeutic al primăverii,
iată cazmale, și coase, și furci, și sape,
întărâtate se împotrivesc una alteia
și legitimitatea nouă
e contestată de legitimitatea veche
și o împroprietărire e subminată
atât de cea care a premers-o,
cât și de cea care a urmat-o.
Acum ne e dat să constatăm
că aproape nici un act al nostru,
nici un document al acestei țări
nu e în regulă.
Nimic nu s-a terminat niciodată aici.
Meșterul Manole e un mit la fel de profund
ca Atlantida,
însă cu o reprezentare mult mai concretă
și mai umilitoare, la noi, la români.
În fiecare seară s-a încheiat o convenție
și în fiecare dimineață semnatarii uitaseră.
În fiecare amurg
apusul soarelui a plutit peste o zidire
aproape gata
și în fiecare dimineață
răsăritul soarelui a însângerat, în același loc,
o ruină.
Noi am fost o morfologie
supusă unei cascade aberante
de revolte sintactice,
ieri nu era bine să ai pământ,
alaltăieri era bine să ai pământ,
astăzi începe lupta dintre ieri și alaltăieri,
iar mâine văduvele neamului
vor avea din nou de ce să plece,
cu lacrimile șiroindu-le pe obraz,
la tămâiat,
în amintirea bărbaților căzuți în lupta
pentru pământul țării,
pierdut când din exterior, când din interior
și recâștigat deopotrivă.
Așa, bineînțeles că așa este,
această țară nu va putea trăi fără țăranii ei
și țăranii acestei țări nu vor putea trăi
fără pământul lor.
Și binecuvântată fie primăvara 1991, în care,
contra propriilor lor tragedii personale,
ca pe un front pe care se bat frații cu frații
și nu e ursit să câștige decât, eventual, urmașii,
pământul redevine proprietatea țăranilor săi.
Tragică, luminoasă clipă
în care vrajba reintră în satele
redeșteptate,
ale căror hambare au fost, în această iarnă,
pentru prima oară pline,
chiar dacă România a importat cereale din Franța
pe valută forte.
Prin curți se ascut iarăși topoarele
și se simte freamăt de unelte
smuse ruginii,
tragedia la sate e în plină afirmare,
bucuria e, încă, doar teoretică.
Proprietate, blestemat este numele tău
și, totuși, tu ești esența omului,
bolnavă, istovitoare, dar esența omului.
Și România renaște din tragedia țăranilor ei,
care-și regăsesc, urându-se unii pe alții,
pământul
și redescoperă gustul pierdut
al iubirii de țară.