Aș sta, așa cu fața-n sus,
Lovit pieziș de vreme
Și-ncet ca un izvor supus
Ți-aș murmura poeme.
Și patul de sub șira mea,
Podeaua care-l ține,
Cu timpul s-ar dărâpana
Și-n casă-ar fi ruine.
Și peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să văd
Eu, năpădit de iarbă.
Din somnul ca un trist magnet
Ce știe doar să cheme,
Ți-aș mai încredința-ncet
Mistere și poeme.
Albitul firii mele os,
Șchioapă chiparoasă,
Lovit de pietre dureros
Și mărunțit de-o coasă.
Ar face gura și-ar șopti
Despre ce e și nu-mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân’ la sfârșitul lumii.
Și dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiți și osul.
Eu, tainic, blând și tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toți pereții dați cu var
M-aș reîntoarce-n lume.
Către o casă, unde-acum
Și moartea mai așteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de șoaptă.
Să-ți spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te știu
Pe viață și pe moarte.
Aș sta aici, pe-acest prundiș
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziș,
Să-mbătrânesc de tine.
Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aș plânge,
Să fiu doar calcar și cuvânt
Și-un ultim strop de sânge.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema îmbătrânirii și a apropierii morții, dar și persistența iubirii și a cuvântului dincolo de existența fizică. Poetul se imaginează transformat în elemente ale naturii, dar revenind mereu la persoana iubită.