Și pentru ce te bați mereu,
și te acoperi de rușine,
când totul e predestinat
să se rezolve de la sine?
De n-ar fi noaptea până-n rame
și ziua până-n ochii tăi,
ar fi să cazi ca o epavă
peste cositorite văi.
Dar marginile ne sunt clare
și miezul ne e strâmt de tot,
și lumea dă stufoase aripi
să te lovească peste bot.
Și pentru ce să mai arăți
că-n univers domnește setea,
și pentru ce să mai tot strigi
când nu știi unde-ți e urechea.
Sensul versurilor
Piesa explorează inutilitatea luptei împotriva destinului și căutarea sensului într-o lume aparent predestinată. Versurile sugerează o deziluzie profundă și o resemnare față de forțele care ne depășesc.