Ce unghii avem și ce taină în ochi,
Și-n jur stă mirosul de sare jilavă,
Mirosul de solniță pe care a nins,
Mirosul dospit de otravă.
Și astăzi abia, când noi doi ne cunoștem,
De-o eternitate și chiar de mai mult,
Pun mâna pe umerii tăi ca pe o cruce,
Pierzându-te parcă te văd și te ascult.
Nu-s șanțuri acestea din jurul odăii,
Ci gropile pentru puieți,
Să mergem afară prin ploaie, să punem
Peceți ale noilor vieți.
Și unde am fost, și-am săpat, și-am plâns,
A doua lumină eu nu am găsit-o.
Așază-mi lumina pe creștet
Și mâna pe umăr, iubit-o!
În lumea cu târfe și cu accidente,
Eu astăzi pe tine te am.
Iubita mea pură, suavă mireasă,
De mult tăinuitul meu ham.
Afară e ploaie și nu te mai văd,
Și urlă greșitul altoi,
Prin pomii sălbatici ce-mprejmuie casa
În care stau: focul, o taină și noi.
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație profundă și complexă, marcată de mister și sacrificiu. Natura și elementele primordiale sunt folosite ca metafore pentru a descrie intensitatea emoțiilor și legătura dintre cei doi protagoniști, într-o lume plină de pericole și efemeritate.