Eu nici nu știu cu cine mai vorbesc
Atunci când scriu aici poezie
Și dacă tot dezastrul pământesc
Într-adevăr mi se cuvine mie.
Sunt nervii mei ca niște cai de front
Loviți din toate părțile de focuri,
Eu însumi sunt sătul de orizont
În scurta ațipire pe alocuri.
De-atâtea drumuri câte am parcurs
Am tălpile tigheluite-n sânge
Și-aș vrea să dorm o iarnă, ca un urs,
Și ochii mei să nu mai poată plânge.
Printre scrisori fără destinatar
Și mie însumi parcă milă-mi este
Că nu mai are nimenea habar
Și toți mă izolează în poveste.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de izolare profundă și de deznădejde. Naratorul se simte copleșit de suferință și deconectat de ceilalți, refugiindu-se într-o lume a propriei creații, dar chiar și acolo găsește doar milă și înstrăinare.