Să stăm în munte și să fie seară,
să ne străbată aer ca de templu,
pe-un peisaj de verde să contemplu
întunecimea ta elementară.
Să-mi fie foame și să-mi fie sete,
să-ți fie cald, să-ți fie sănătate,
să stăm în munte, să vorbim de toate,
pe relieful tragicei planete.
Și să plecăm aproape-n somn din viață
pe-un drum fără lumină, peste munte,
să-mi coși cu tine aripile frânte,
sângele tău să-mi fie fir și ață.
Și eu să cad când stele-ncep să cânte
urlând de dor, în umbra ta măreață.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a găsi refugiu și sens în natură, în apropierea morții. Vorbește despre o conexiune profundă cu o altă persoană, văzută ca un sprijin în fața fragilității vieții.