Ascultați-mă, prieteni, nici n-o să mai fie iarnă
A trecut
Vladimirescu ca un tânăr zeu român.
El avea pe cap cilindru, și avea-n mustăți o armă,
Și-i cădea pe cal un paloș, fără teacă, paloș spân.
Și l-au îmbăiat cinci râuri și numite toate Jiuri
Și l-au îmbrăcat cinci Gorjuri și mantaua boarelui
Și de unde să mai vină iarna, când acele Jiuri
Au sorbit toți norii roșii din sud-vestul Soarelui?.
Am stat noi cu ochii clește parcă înzăuându-i chica
Neagră, care-n falduri tulburi peste umeri bobotea
El a lunecat cu calul, a surâs, n-a spus nimica,
Mângâind cu frâul capul spânzurat de șaua sa.
O, n-o să mai fie iarnă, a trecut prin țară
Tudor
Calul flutura copite și județe-avea în mers.
A trecut
Vladimirescu viu prin aer, zeul multor
Stele de deasupra noastră, care ard în univers.
Astfel vin subit bărbații de prin marile morminte
Unde crește-n fierbințeală tronul lor adânc de somn.
A rămas
Vladimirescu închegat pe-un cal fierbinte
Răsturnat ca o gradină peste țara lui de domn.
Sensul versurilor
Piesa evocă figura lui Tudor Vladimirescu ca pe un erou mitic, aducător de primăvară și speranță. El este prezentat ca un simbol al renașterii naționale, un lider puternic și respectat.