Nuferi palizi pe apă fac semne
Și tot cerul e-un nufăr bătrân,
La măcelul de nuferi al toamnei
Zburătoare puține rămân.
În castelele verzi ale apei –
Mai sticlesc princiar ochi de pești
Și-ntrebări despre cumpăna lumii
Ce se-aud din instanțe cerești.
Eu aici am să vin într-o noapte,
Cu tot clarul de lună în jur,
De la trestia care ți-e mamă
Cu o barcă să vin să te fur.
Dar de unde o barcă de sprijin,
Când pe bărci e-așezat lucrul tot?
Tras spre tine de Steaua Polară
Am să vin printre papuri înot.
Și iubirea în delta lunară,
Sub un cer priponit de năvod,
Să ne treacă spre lumi neștiute
Cât e clarul de lună un pod.
Parcă, totuși, se-aude o barcă
Lunecând din poveste pieziș
Și-un cuvânt dinspre stele spre lume
Care cântă-ntr-un alb trestiiș.
Am să fur de pe lume o vâslă
Pentru barca părerii de rău
Dintre clarul himeric de lună
Și-ntunericul fluviului tău.
Devastată de toamnă e Delta,
Zburătoarele-i pleacă pe rând,
Numai noi, numai noi vom rămâne,
Două aripi prin trestii bătând.
Sensul versurilor
Poezia descrie o iubire profundă și melancolică, plasată într-un cadru natural, delta, sub lumina lunii. Imaginea centrală este aceea a unei călătorii spre o lume necunoscută, ghidată de iubire, în ciuda obstacolelor și a trecerii timpului.