Iarna cu zăpezi de argint are să vie.
Mă simt atât de obosit, atât de obosit!..
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.
Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe – dacă le mai ții..
Vai, ce amară doctorie!..
Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.
Știu.. obrazul tău, atât de luminos,
Ca iarna de argint, iubita tie..
N-am să mai calc niciodată pe jos
Ar trebui, cineva să mă ție.
Ziceau să mă hrănesc mai bine..
Și gura ta e sânge foarte sănătos..
Tu însă n-ai de ce să vii la mine;
Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos!.
Vai, câteva minute să stai!
De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheață,
Și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce până-n dimineața..
Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi..
Le-ai crede aceleași jucării..
Ar fi atâtea adevăruri sfinte!.
Lumea ar zice: „E tot nebun..”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere
Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun!..
Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine – și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă..
Odată, însă, are să mă înțeleagă..
Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare
Eu fiind în agonie, o să-mi zică:
„Sunt a ta pe viața-ntreagă”
Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.
Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună și curată..
Cum sunt fulgii, albi în vijelie..
Sensul versurilor
Un pacient bolnav într-un spital își exprimă sentimentele de oboseală, disperare și iubire neîmpărtășită. El anticipează moartea și regretă că nu a fost suficient de bun pentru persoana iubită, idealizând-o și simțindu-se nedemn de afecțiunea ei.