Adam Mickiewicz – Pan Tadeusz Fragmente III

Iar Ghervazi-nainte cu câțiva pași de ei
Și, fără nici o armă, Robac; și-atunci, tustrei
Au tras ca la comandă-ntr-o clipă din sâneață.
Cum iepurele sare ogarilor în față,
Așa sări și ursul; iar capul prăvălindu-l,
Pe cele patru labe, morișcă învârtindu-l,
Din trupu-I plin de sânge, răcni grozav de tare
Și Contelui căzându-i de-a dura la picioare,
Îl azvârle în țărână. Și iar răcnind din foale,
Din nou se mai repede și cearcă să se scoale,
Când, vifor, peste dânsul pornitu-s-au năvalnic
Și Strapcinul cel crâncen, și aprigul Ispravnic.
În clipa ceea, Voischi și-a tras din cingătoare
Pestrițul, răsucitul său corn de de bivol, mare,
Părând un șarpe boa; cu mâinile-adunate
Ducându-și-l la gură; iar bucile umflate
Balon păreau; și ochii aprinși, sticlind de sânge,
Jumate și-i închide, adânc de pântec suge,
Plămînilor trimite din el cât aer are
Și cântă: ca un viscol, un duh făr’ de hotare,
Trimite-n codru cornul adânca lui chemare
Și muzica, ecoul i-o crește și mai tare.
Tăcură vânătorii, uimiți fără să știe,
De-adânca, de curata, de ciudata armonie
Bătrânul, care-n codri vestit fu alteori,
Le cântă înc’ o dată uimind pe vânători.
Umpluse, înviase dumbrăvile adânci,
De parcă s-ar stârni toți câinii-n ele-atunci,
Vânatul începându-l. În cântec, invocată
Era chiar vânătoarea întreagă, prescurtată.
Întîi, ca o chemare sonoră și bogată:
Trezirea. Dup’ aceea, un geamăt după altul:
Sunt câinii care latră și hăituie vânatul,
Iar tonul tot mai tare răsună când și când
Ca tunetul: e focul de armă împușcând.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Iar sună: cornul pare acuma, deformat
Pe buzele lui Voischi: când mic și când umflat,
Spre-a da fiarei voce: ba lupul, gâtul lung
Părea că-i ursul cu bot căscat urlând,
Ba zimbru-al cărui muget se-mprăștie în vânt.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Și-a cornului chemare o poartă iar în larg
Stejarului stejarul și fagul către fag.
Iar sună! Par în cornu-I că zeci de cornuri sună
Și strigăt de mânie și-alarma-n el adună,
Și câini, și vânătorii, și fiarele-mpreună
Când, cornul spre înalturi Pan Voischi și-l repede
Și-un imn de biruință el norilor trimete.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Câți pomi atâtea cornuri răspund prin codru-n zbor,
Dintr-unu-ntr-altul, parcă trecând din cor în cor;
Mai plină melodia se-ntinse mai departe,
Cu sunete mai line, mai limpezi, mai curate,
Pierind apoi departe, pe-al cerurilor prag!
Lăsând din mână Voischi, acuma, cornu-i drag
Și dându-i drumul, cornu-i căzu la cingătoare.
Umflat la faţă, Voischi în razele de soare
Sta plin de inspirare, cu ochii către cer,
Și ultimile tonuri prinzându-le, ce pier.
Atuncea izbucniră, cu miile, ovații,
Aplauze și larma a mii de exclamații.
Se sting încet, iar ochii și-ndreaptă fiecare
Spre trupul uriașei, de-abia răpusei fiare.
Zăcea stropit de sânge, de gloanțe ciuruit,
Cu pieptu-n iarba deasă căzut și încâlcit,
Cu labele din faţă, larg desfăcute-n cruce.
Mai suflă: negrul sânge, pe nări, șiroaie-i curge,
Mai crapă încă ochii, dar capul nu-și mai mișcă;
Basseții-aduși de-acasă de Prezident, îi mușcă
Urechile pe care le țin ca-n clește strașnic,
Trăgând de-o parte Strapcin, de cealaltă, Ispravnic,
Și din gâtlej cu sete, ei sângele îl sug.
Poruncă dete Voischi să li se vâre-un drug
De fier, printre măsele, spre-a le deschide botul.
Cu paturile puștii, întorc pe faţă hoitul
Jivinei, și din nou urale, de trei ori
Răsună și se-nalță izbindu-se de nori

Sensul versurilor

Fragmentul descrie o vânătoare epică, culminând cu uciderea unui urs. Este celebrată măiestria vânătorului Voischi, care prin sunetele cornului său evocă întreaga scenă a vânătorii, de la chemarea inițială până la triumful final.

Lasă un comentariu