Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?
Peste braţele-ţi întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de corori.
Şi-n tăcerea nesfârşită
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.
Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol, doar luna
Pune albele-i cununi.
Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie….
Şi ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.
Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai şti de-acum,
Cruce albă, rătăcită
lângă margine de drum?
Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.
Sensul versurilor
Piesa descrie o cruce de mesteacăn abandonată, martoră a trecerii timpului și a uitării unui sfânt îngropat sub ea. Crucea, simbol al sacrificiului, este erodată de intemperii și uitată de lume, dar brazda de pământ păstrează memoria celui îngropat.