Artur Enăşescu – Pe-Un Țărm Elenic

Pe-un țărm sfințit de zei, cetatea
Cu prăbușite bolți și-altare,
Se-nalță, jalnică ruină
Deasupra undelor fugare.
În rada-i goală, azi, destinul
Nici o galeră nu trimite,
Și numai fulgerile nopții
Dau viață stâncii neclintite!
Uitarea tot mai grea se cerne
Iar peste liniștea cetății,
Și-ntinde aripile-i negre,
Vreun idol al pustietății.
Pe sub arcadele mărețe,
Azi, ploaia picură-n broboane
Și-abia se deslușesc din umbră,
Statui și dorice coloane.
O Veneră cu brațe smulse,
Pe soclu-I gata stă să cadă,
Și-o clipă-n ochii sfinți de zee,
Învie clasica Eladă.
La templul Afroditei, pașii
Sfioși, pe lespezi, nu mai sună!
Doar uneori și-agață manta,
De trepte, somnoroasa lună.
Azi, fără imnuri vechi de slavă,
Amurguri trec și aurore;
Izbite-n stânca milenară,
Vuiesc doar undele sonore.
Voi perle-n salba veșniciei,
O, vremi de aur, vremi uitate,
În care visul frumuseții
Făcea din om o zeitate!
Când marmora gemea sub daltă
Și trupul albelor fecioare
Păreau desprinse de pe soclul
Statuilor nemuritoare!
Și când, pe-un umăr de zeiță,
O amforă – vis de lumină –
Mai zveltă-și dezvelea profilul,
Pe-albastra zare corintină!
Când frumusețea lucea goală,
Ca floarea-n roua dimineții,
Iar inimi dornice de vise,
Băteau în ritmul cald al vieții!
Când codrul era plin de nimfe
Și marea plină de sirene,
Iar vinul lacrimă de aur,
Spumá prin cupe lesbiene!
Copii rătăcitori, rapsozii,
Când se opreau cântând la praguri,
Și dulci ca fagurii de miere
Curgeau al vorbelor șiraguri!
Când Eros îneca tot chinul
Și grija zilelor de mâine,
Și ca pe-un rug ardea pământul
Sub stolul viselor păgâne!
Când cerul falnic al Eladei,
Întins pe-albastrul caldei mări,
Pe veci îndrăgostit de dânsa,
O-năbușea sub dezmierdări!
Voi! Perle-n salba veșniciei
O! vremi de aur, vremi uitate!
Azi, pentru voi, cu-atâta sete,
Zădarnic, inima mea bate!
Azi, viața tot mai greu ne-apasă
Și cerul nu se mai despică!
Ah! Cine-ar mai putea să smulgă,
Din valuri, Venera antică?
Urcând pe-albastre trepte, luna
Deasupra stâncii, arde pală,
Și-acoperă cetatea moartă,
În giulgiuri albe de vestală!