E o vâlcea în care doinește-un pârâiaș,
Smulgând, ca un bezmetic, din iarbă și sulfină,
Fâșii de-argint. Deasupra, pe muntele trufaș,
Stă soarele. Mustește vâlceaua de lumină.
Cu capul gol, cu gura deschisă, un soldat
Culcat în iarbă doarme, cu ceafa năpădită
De frunze de lăptucă. E ca-ntr-un verde pat.
Lumina plouă-asupră-i, din bolta-mpârcă.
Cu tălpile în irişi, el doarme, surâzând
La fel cum ar surâde un prunc bolnav, plăpând.
Mi-l leagănă, Natură, căci are frigu-n oase!
Nu-l tulbură mireasma. Cu mâinile pe piept,
Sărmanul doarme-n soare. Iar sub plămânul drept
Se cască două găuri roșcate și hidoase.
Sensul versurilor
Un soldat mort doarme într-o vâlcea însorită, natura fiind martoră a tragediei războiului. Imaginea contrastează frumusețea naturii cu brutalitatea morții, sugerând o pierdere profundă și o critică a războiului.