Trăiesc stând jos; eu, înger în mâini de bărbier,
În pumni țin strâns o halbă crestată-adânc, de ospețe
Plec gât și hipogastru, fumând cu Gambier
Sub aerul ce crește în văluri mici și crețe.
În mine mii de Vise ard dulce, până pier,
Cum porumbeii scârna și-o scapă-n vechi cotețe:
Mi-e inima-apoi tristă, ca un alburn sever
Mânjit de sumbrul aur – pollen – în tinerețe.
Și visele-nghițându-mi la loc cu grijă-apoi,
Eu, după-atâta bere – de patruzeci mă-apropii -,
Mă-ntorc și-mi vin în fire, împins de-așa nevoi:.
Ca Domnul, blind, acela cu cedrii și isopii,
Mă piș spre cer, departe și foarte sus, căci voi
Mi-ați dat consimțământul, o, voi, heliotropii
Sensul versurilor
Poezia exprimă un sentiment de decădere și melancolie, unde eul liric, un "înger în mâini de bărbier", se refugiază în vicii și vise, simțindu-se trist și împovărat de trecerea timpului. Finalul surprinzător aduce o notă de revoltă și de sfidare cosmică.