În seri albastre verii, voi merge pe cărare;
Și-nțepat de grâie, păși-voi prin mohor;
O tandră prospețime visa-voi sub picioare,
Lăsând în cale vântul să-mi scalde capul gol.
N-oi scoate nicio vorbă, nu voi gândi nimica,
Doar veșnica iubire în suflet îmi va sta;
Umbla-voi ca boemul ce-și rătăcește clipa,
Preafericind Natura, ca pe femeia sa.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de contemplare și fericire în mijlocul naturii. Vorbitorul se lasă purtat de frumusețea peisajului și de sentimentul iubirii, găsind o conexiune profundă cu lumea din jur.