Ara Alexandru Șișmanian – Intervisele Misterioase

Copac înconjurat de păduri de ecouri • argint înlăcrimat de
fantasme • monadă nomadă spălată de depărtările diferenţelor
– minus ca o plantă îngustă • unul îl ţin în centrul a tot ce mă
strădui să pierd • ei, copacii pleacă din mine – sau ele,
organele • celălalt – infernul prin urmare – e un mod de a
defini împrejurul • o formă destul de ciudată de autocunoaştere • prin distanţare • prin enumerarea a tot ce nu eşti
– şi nici nu vei fi decît prin concesie • poţi să spui “cap” sau
“lacrimă” – ori “fire de lumină” • ele s-ar zice c-ar creşte din
tine – dar de fapt se depărtează • prin tot ce faci te depărtezi
de tine însuţi – îţi stai cu spatele – cu paşii inversaţi • chiar
cînd te îndrepţi spre tine însuţi – cînd crezi că te îndrepţi spre
tinele tău cel mai profund ce ţi-este sinele • tot te depărtezi de
fapt • născîndu-te de pildă • sau respirînd • numai moartea te
apropie poate de ceva nelămurit • cînd din tine nu mai rămîne
decît numele pur – cunoscut sau ne- – n-are importanţă • în
fond, notorietatea e doar o funcţie a stupidităţii colective •
vag ambientale • sincer – cei ce nu pot fi decît ecouri fără
cuvînt – fără cuvînt propriu – mai bine s-ar sinucide • un
cuvînt fără contur – fără ecou posibil • un cuvînt cu adevărat
singur – pe care substanţa amorfă numită “celălalt” –
poreclită “celălalt” – nu-l poate întîmpina decît cu tăcere • un
cuvînt-insulă • care oriunde apare în spunere – e imediat
centru • asemenea cuvinte nu se nasc ci se eliberează de tine •
se eliberează şi-apoi • apoi e totdeauna un pariu trist • prea
multe metamorfoze mă caută în spumă – pe mine demonul •
neantul adică • neantul cu bărci de zîmbet pentru styx şi
pentru cei ce vor să-l treacă • o silabă pentru fiecare • o silabă
pentru fiecare eşec ce nu se refuză • o silabă pentru fiece
naufragiat care-şi acceptă vidul • un cuvînt chiar pentru
tîmpla fiecărui templu cu altarul de revolver • pentru timpul
ciudat ce se respiră – nu se scurge – al fiecărei păduri încă
netăiate • caverna scrierii ne priveşte solitară şi goală • prea
146
multă aşteptare şi-o lacrimă uriaşă ce se coace • tot acest roşu
care se vomită-n fîşii obscure – lacrimi în zdrenţe nebuloase –
silabe de sânge • şi imensa lumină – lacrima prea întunecată –
aidoma unui cap mut – vorbitor • asemeni unor stepe aruncate
în eşarpe sălbatice • stranii eşarpe de şarpe • tărîmul clipelor
împuşcate • ele se întind precum nişte puste pustii mult mai
departe decît timpul însuşi • se acoperă una pe alta cu
stîrvurile lor de indefinituri moarte – de aripi dilatate de zbor
refulat • de peştii avisali din stive de străfunduri • tărîmul de
nicăieri dintre două silabe • de nicăieri dintre două numere •
de nicăieri – de la chemarea unui cuvînt către un alt cuvînt la
care visează • da, dintre intervisele misterioase ale cuvintelor
• o mare ciudată cheamă corăbiile oarbe şi corbii muţi ai
privirii de dincolo • o mare interioară plimbă întunericu-n
inimi • o mare interioară călătoreşte cu bărci albe – fărîme din
nave mari • dispărute înainte ca porturile măcar – şi şantierele
navale măcar – să existe • da, dispărute înainte de lemn şi de
apă – dar nu înainte de zâmbet şi de misterul trestiilor •
înainte şi totuşi înapoi • după mine şi mai ales după
nenaşterea mea eternă • după ce eu, spiritul, m-am avisat
exilat – iar eu nitescentul – străin • după acest copac fără
ecouri • şi după acest neant pierdut cu gîndul în păduri • da,
mult după supensiile infinite • şi mult după neant • cu
siguranţă, mult după neant •

Sensul versurilor

Piesa explorează natura efemeră a existenței și căutarea sensului într-o lume plină de incertitudini. Vorbește despre distanțarea de sine, inevitabilitatea morții și puterea cuvintelor de a crea și distruge realități.

Lasă un comentariu