Poem.
PROLOG.
Fără-nceput, fără sfârșit
E viața. Totul e-ntâmplarea.
Deasupra-ne e-nnegurarea,
Ori chipul cel neprihănit.
Dar tu, artist, crezi ne-ndoios
În tot ce-ncepe, și sfârșește,
Să știi de unde ne pândește
Un rai și-un iad întunecos.
Măsura nepărtinitoare
Ți-e dată, folosește-o dar –
Și viața-ți va părea un har
De-azvârli priviri iscoditoare.
Cătând lumina ne-ncetat,
Afla-vei beznele îndată –
Prin inimă și judecată
Să treci ce-i sfânt și ce-i păcat.
Când spada, Siegfried, și-o călește :
Ba în cărbunele arzând,
Ba-n apă fierul cufundând
Și, fâșâind, se înnegrește
Metalul.. Notung credinciosul
Sclipirea-i de oțel văzând
Și, spăimântat, Mime – bărbosul
Cad, înaintea-i tremurând!.
Dar cine să călească spada?
Viteazul. Eu sunt rob supus.
Cu har și duh, dar slab nespus,
Ca voi – A lutului plămadă.
Și-apoi de lume mă-nspăimânt.
Nu luptă-n voie luptătorul
Când poartă al său braț poporul,
Și flăcări ard peste pământ..
În orice cuget și simțire
E-o lege, bunul plac al său..
Un hâd dragon, setos mereu,
Europei zvârle-a lui privire..
Și cine-l va zdrobi pe loc?..
Nu-ntrezărim : în fața noastră
E-n neguri grele zare-albastră,
Miroase-a ars. Acolo-i foc.
Dar cântul – cântec va rămâne,
Mulțimea-și are-un cântăreț,
Pe-o tavă regelui, ca mâine,
Dănțuitoarea-n straie fine
Va duce capul lui de preț,
Acolo capul își va pune,
Aici el biciuiește crunt
Și cântu-i pe vrăjmași răpune..
.. Și eu cu cântecu-mi vă-nfrunt.
Nu veți închide a mea gură!
Să-mi faceți voi județ? Nicicând!
Biserica sta dormitând..
Și sub cupola ei obscură
Un preot doarme ; către ea
Porni-voi pe alee-ndată
Și-n vechea tindă-mpurpurată
Slujivoi liturghia mea.
Tu ce-ai supus Genunea-ntreagă
Blagoslovește al meu drum!
Din cartea vieții ma dezleagă
Să-ntorc o pagină acum.
Să-mi deapăn fără de grăbire,
În fața ta un gând smerit.
Despre ce-i viu și tăinuit
În viață și-n a noastră fire,
Să-ți spun cum crește avântat
În inimă ura, totodată
Feciorul moștenind pe tată, –
Al libertății grai curat.
Și cum trăiește-n toți poporul..
Un mic crâmpei, verigi vreo două
Din neamul tău de le-ai ales
Trecutul tot l-ai înțeles:
Născutu-s-a o rocă nouă, –
Cărbunii nu mai sunt cărbuni.
Sub târnăcopul care bate
Zac diamantele curate
Neprețuitele minuni!
Hai, bate deci fără hodină,
Sfărâmă pietre, iambul meu!
Pân’ la filon s-ajungi e greu
Dar scapără din el lumina!
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra rolului artistului în societate, a luptei pentru libertate și a sacrificiului necesar pentru a o obține. Artistul se vede ca un cântăreț care înfruntă nedreptatea, chiar cu prețul vieții, și își folosește arta pentru a revela adevărul ascuns.