În neagra noapte zămislit,
C-un strigăt m-am născut,
Era-ntunericul cumplit,
Și-al mamei geamăt mut.
Și gura nopții s-a-nchis,
Și ziua-n greu blestem,
De-un ghem a tras ușor, ca-n vis,
De monotonul ghem.
Ce-i scris în frunte-i pus – să știi!
Așa cânta-ncet
Flăsneta când eram copii,
Și-am ajuns poet!
Trăia iubirea-n ochii mei,
În păr bogat și des,
În lanț trandafiriu, femei
M-au ferecat ades.
Și tot ce-i scris – tristețe, gând,
Iubire, doruri, vers,
Un râu prin albie pornind
Ducea-n domolu-i mers.
Și-n noaptea oarbă, orb m-am dus,
Tot orb să fiu mereu,
Dar cripta mi-au deschis și-au spus:
Te du cu dumnezeu!
În noaptea neagră-nvăluit
Doar râul spumega,
Necunoscuta s-a oprit
Pe pod în fața mea.
Părea un rug, părea un foc,
Beție și zăpezi,
O dată de-o privești în ochi,
O știi, și-n față-o vezi.
Ușor de mână m-a luat,
Cătând în ochi duios.
O mască albă-n dar mi-a dat,
Inelu-i luminos,
Destul cu viața asta, hai!
Cu viscolul vuiesc,
Sunt vie, știu ce-nseamnă trai
Și-n flăcări strălucesc.
Ea stă chemând, ademenind,
Și-n jur nămeți, prăpăd.
Ce-aud cântând? ce-aud sunând?
O altă viață? Moarte văd?
Sensul versurilor
Piesa explorează destinul tragic al unui poet, marcat de suferință și căutarea sensului vieții. O figură misterioasă îl invită să renunțe la viața terestră, promițându-i o existență transcendentă, dar ambiguă.