Văd capitala. Cât de sumbră e…
Fereastra mi-o deschid:
Se plimbă-n curte-n zi de octombrie
Căluțul prăpădit.
Spre malul negru al pământului
Fulgi moi alene cad,
Plăpândă în bătaia vântului!
Stă cetina de brad.
Amară-i trecerea veleatului!
Ce bine-a fost cândva!
Văd fața tânără-a băiatului
Ce stă-n ograda mea.
Și totu-i vechi, aceeași trecere,
Precum a fost, va fi…
Băiatul, calul, o să degere,
De frig voi suferi.
Ba și pe mine, tam-nesam, așa,
În pod m-au alungat,
N-au stat măcar s-asculte spusa mea
Și-s lefter curățat.
Mă arde-un dor ca para focului,
Vreau slobod traiul meu,
Deși s-a stins steaua norocului,
De când tot beau mereu.
Steaua-n pahar demult uitată e
Pe veci va fi așa?
Și sufletul meu iarăși freamătă:
Cu mine-i steaua mea!.
Plutind vedenii cheamă – iată-le,
Se clatină în geam…
Și voi trăi de-andevăratelea,
Și aripi o să am!.
Și tot ce am, toate averile
Le voi lua ușor!
Îmi știu, îmi știu de-acum puterile,
Răcnesc și plec în zbor!.
Către băiatul ce-o să degere
Pornesc prin vânt și foc…
E totul vechi, aceeași trecere,
Doar eu – nu sunt deloc!.
Sensul versurilor
Poezia explorează sentimente de melancolie și trecere a timpului, reflectând asupra efemerității vieții și a dorinței de eliberare. Vorbitorul se simte marginalizat și uitat, dar găsește o putere interioară și speranță de transformare, sfidând ciclul inevitabil al vieții și al morții.