Eu viețuiesc în parcuri înfundate
În care rodul moare necules,
Eu lâncezesc pe-aleele uitate
În care un lințoliu larg și des
Închide orizonturile toate.
Sălbatice tăceri se strâng în umbră
Ca niște păsări mari ce mă pândesc,
Sălbatice tăceri se strâng în umbră
Ca să-mi adoarmă fiorul sufletesc
Și să mă-ngroape-n aripa lor sumbră.
Și din acest mister ce mă pândește,
Eu, cel ce voi muri neînțeles,
Privesc cu dor albastrul ce mijește
Abia simțit, prin giulgiul larg și des
Sub care viața mea se prăpădește.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de izolare și deznădejde. Naratorul se simte captiv într-o existență sumbră, așteptând moartea și tânjind după o rază de speranță, dar fiind copleșit de tăceri apăsătoare și un mister amenințător.