Te știu la suflet, după cum te-mbraci,
la inimă, precum îți este glasul,
iubirea-ți e precum te poartă pasul,
și te-nțeleg mai bine-atunci când taci.
Când e devreme-n ochiul tău cel stâng,
în ochiu-mi drept târziu e pentru mine,
când rău ți-e-n arșiță, în frig ți-e bine,
când tu-ți alinți viața, eu mi-o plâng.
Iubește-mă de-acum cu indulgență,
în nopțile ajunse la scadență,
și cât mai pot să te colind pe trup,
nu-mi ordona iubirea-mi s-o-ntrerup,
că-s în divina criză de demență,
când mătcile se sinucid în stup!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și complexă, marcată de suferință și sacrificiu. Naratorul se simte legat de persoana iubită într-un mod intens, dar resimte și o disonanță între stările lor emoționale. Finalul sugerează o criză existențială și un sacrificiu final.