Ochiul meu – bisturiu,
fruntea brăzdată – gară de triaj,
umărul meu unde se abat uraganele,
buzele mele pentru sâni grei și talii subțiri,
bătrânul meu glas care se sparge și se mistuie,
bărbia modelată de dispreț
mâinile mele care planează
– păsări ale paradisului, simple orătănii?
trupul meu care ar vrea să fie spirit pur,
spiritul prea dezamăgit ca să-și afle un trup,
genunchiul meu care se poticnește
fiindcă-și pierde cumpătul supunând o lume,
râsul meu care vestește scheletul,
inima ce se uzează refuzând iubirea:
– ce străin, ce necunoscut
se iscă din toate,
la jumătate de drum între ființă și neființă?
Sensul versurilor
Piesa explorează o introspecție profundă asupra propriei identități, evidențiind un conflict între aspirațiile spirituale și dezamăgirile lumești. Eul liric se autodefinește printr-o serie de contraste și paradoxuri, sugerând o luptă internă între dorința de perfecțiune și acceptarea imperfecțiunilor.